A trecus si inmormantarea  matusii mele. Mi s-a intunecat sufletul cand i-am vazut pe unchiul meu, un om de obicei rece si masurat, dar si pe varul meu, un om bland, bun si sensibil, strangandu-se de durere la sarutarea de pe urma, cand si-au luat ramas bun de la ea. Nu am avut suficienta putere sa merg pina la mormant si sa fiu langa ei pina la capat (stiu din experienta cat e de greu atunci cand se bat cuiele in sicriu si cand acesta se coboara in groapa). E foarte grea despartirea, mai ales ca, odata cu trecerea in nefiinta a celor din fata noastra ne amintim ca ne apropiem si noi mai repede tot de aceeasi groapa... O sa-mi spuneti ca am devenit morbida, dar e greu, cand se adanceste si depresia, cand se agraveaza si durerile, e iarna si frig, sa te mai si ingrijesti de sanatatea ta. Dar mai important decat propriile dureri mi se pare sa ne aducem aminte sa ii iubim si sa ii ingrijim pe parintii si bunicii nostri atat timp cat ii mai avem linga noi. Chiar daca asta inseamna sa dam dovada de mai multa rabdare, sa le facem unele mici mofturi, sa ascultam de 10 ori pe zi aceleasi povesti si multele de acest gen. Asta atunci cand, poate, pe noi ne doare ceva mai tare sau avem alta urgenta. Pentru ca, daca nu facem asa si nu suntem atenti, daca ni se pare ca pentru ei ne putem gasi timp si maine, odata ne trezim ca nu mai exista maine si batranii nostri nu mai sunt. pentru ca ei asa fac, trec dincolo pe tacute, ca sa nu ne stanjeneasca si mai mult, ca si asa viata e grea....Si pe urma in jurul nostru e mai gol si mai frig...