Imparte.ro Imparte.ro
Email:
Parola:
 
Inscrie aici orice caz pe care tu il consideri special si care merita sa fie impartasit pentru povestea pe care o are de spus. Noi te vom asculta!

Povestea lui Stefan
Total mesaje: 2
S-a alaturat cu 9 an (i) in urma
Data 09:25 18-Jan-2011

Am sa va spun povestea unor parinti disperati care nu stiu unde sa se mai duca. Este scrisa de mama lui Stefan. Eu o aduc spre a fi cunoscuta aici.

''De obicei povestile incep cu “a fost odata” si au un final fericit. Povestea noastra incepe la fel, insa n-am ajuns inca la final si nu ne poate garanta nimeni ca va fi unul fericit.

Ne-am dorit foarte mult un copil; s-a intamplat minunea sa raman insarcinata si impreuna cu familia am asteptat sa vina pe lume copilasul mult dorit. A fost o sarcina fara prea multe probleme si monitorizata inca de la inceput. Aproape lunar mergeam la cabinetul particular al doctoritei unde totul era bine, se comporta frumos dar cand apelam la dumneaei in spital, parca nici nu mai stia ca ii sunt pacienta. Am sangerat in primul trimestru de sarcina, ceea ce a necesitat concediu medical si repaos. Problema s-a rezolvat iar bebe nu a avut de suferit. Dupa spusele domnisoarei doctor copilul s-a dezvoltat normal si totul a decurs bine pana in momentul nasterii. Dupa o saptamana de stat in spital cu tratament de mentinere, doctorita a hotarat sa-mi provoace nasterea. Imi doream sa nasc natural cu conditia sa fie posibil asa ceva, insa ma cuprinsese frica si am intrebat doctorita daca nu e prea mare fatul sa-l nasc astfel. Raspunsul a fost unul vag si fara prea multa atentie: “Nu stiu, ramane de vazut!”. Am considerat ca stie mai multe despre aducerea unui copil pe lume, asa ca am mers pe mana dumneaei.

In dimineata zilei de 24 ianuarie la ora 6:00 mi s-a administrat tratamentul de mentinere a sarcinii (scobutil injectabil), iar la trei ore, 9:00, mi s-a dat pastila de provocare a nasterii. Eram atat de nerabdatoare sa-mi vad copilul incat nici nu ma gandeam ca se poate intampla ceva rau. Din auzite stiam ca pastila ar trebui sa-si faca efectul in doua, trei ore, insa nu s-a intamplat nimic in afara de faptul ca deveneam din ce in ce mai nerabdatoare. Am fost mutata in sala de nasteri pentru monitorizarea contractiilor, dar nici una din cate aveam nu anunta nasterea.

In jurul orei 20:00 mi s-a rupt apa si au inceput durerile . din acel moment tot ce stiu e ca mi s-au administrat medicamente prin perfuzie si am asteptat sa ma dilat suficient pentru a naste. La un moment dat doctorita a sesizat ceva nereguli cu ritmul cardiac al copilului si m-a urcat pe masa. Nu stiu exact ce dilatatie aveam pentru ca nu-mi spunea nimeni nimic. De atunci a inceput chinul pentru ca nu mai puteam sa imping, ma simteam epuizata, durerile erau ingrozitoare si mi s-a mai administrat un medicament pentru indesirea contractiilor. Era o nebunie in jurul meu: asistente, infirmiere, iar doctorita pierduse controlul. Tipa la mine sa imping ca-mi moare copilul, s-au urcat pe burta mea doua infirmiere sa ma ajute, insa tot ce au putut sa faca a fost sa clatine masa cu mine si sa-mi rupa doua coaste. Eram extenuata, vedeam ca nu e nimic in regula, dar nu realizam pericolul in care eram eu si copilul meu. Nimic nu a decurs asa cum mi-am imaginat. Intr-un final una din asistente a venit cu ideea sa o cheme pe cealalta doctorita care era de garda (sefa de sectie). Aceasta din urma a asteptat cca 2 minute pentru a observa cum imping, pentru ca doctorita mea i-a spus ca nu stiu sa imping si ca de aceea nu iese copilul. A propus extragerea copilului cu forcepsul, insa uitandu-se mai bine a realizat ca era imposibil si ca singura modalitate era cezariana; copilul era prins intre oasele bazinului. Sau cel putin asa am dedus pentru ca nu mi-au zis nici una din ce s-a intamplat cu adevarat. M-au dus in sala de operatie si abia mai tarziu am realizat ca medicii au vrut sa ma salveze mine, nu si pe bebe.

La ora 1:45 a venit pe lume un baietel de 3400 g, fara sa tipe sau sa planga, si fara pic de viata in el. Au urmat niste zile de cosmar; am sta o zi la reanimare fiind la un pas de transfuzie, fara sa stiu in ce stadiu era bebe cel mult asteptat. Stiam ca nu e bine, dar in adancul sufletului speram la o minune. Dar ce minune sa mai astept cand saracutul a trebuit impins inapoi ca sa poata fi scos?!!!

Dimineata (25 ianuarie) doctorita m-a vizitat la reanimare sa-mi spuna ca bebe nu e bine deloc si sa-mi sublinieze ca vina a fost a mea ca nu am stiut sa imping si ulterior, sotului meu, i s-a aratat foarte nemultumita ca a trebuit sa opereze la 1 noaptea. Mi-am anuntat familia si au venit intr-un suflet fara sa stie starea exacta a copilului; au fost socati cand l-au vazut conectat la aparate, intubat si parca lipsit de viata. In urmatoarea zi am fost mutata in salon la acelasi etaj cu bebe; puteam sa-l vad de acum, insa nici nu puteam sa ma ridic din pat. Imi doream atat de mult sa-l vad, incat spre seara am facut un effort si, ajutata de o asistenta, am reusit sa ajung sa-l vad. Era plin de tuburi fire, perfuzii si nici nu-l puteam lua in brate. Nu asa mi-am imaginat intalnirea cu bebele meu!

Medicii neonatologi nu-i mai dadeau nici o sansa de viata. Facuse convulsii dupa nastere, care au persistat chiar si dupa administrarea tratamentului cu fenobarbital. Pe langa faptul ca nu respira singur, treptat au inceput sa-l lase rinichii, ficatul si in urma hipoxiei s-a format un edem cerebral, care ii afecta creierasul. L-am botezat inca din a doua zi de nastere in speranta ca Dumnezeu va face o minune. Nu vroiam sa acceptam ideea ca bebelusul mult asteptat va muri. Am inceput sa ne rugam si dupa o saptamana rugile ne-au fost ascultate. Nu a mai fost nevoie de intubaj, treptat si-a revenit din coma, insa tot nu era bine. Nu se misca, era foarte moale, nu reactiona la stimuli, nu avea reflexele unui bebelus de varsta lui si nu plangea. Initial l-am hranit prin sonda nazo-gastrica, existand posibilitatea de a nu avea reflexul suptului. Pot spune ca e un copil care a vrut sa traiasca pentru ca incet, incet a inceput sa suga la biberon.

Am vrut sa plecam cu el la Bucuresti, dar nu ni s-a permis pe motiv ca nu poate fi transportat. Nu stiu daca acesta era adevaratul motiv. Am reusit sa luam legatura cu un medic de la Spitalul Marie Curie din Bucuresti care ne-a ajutat foarte mult.

Dupa trei saptamani de stat in maternitate, in sfarsit, am plecat acasa. Starea lui era stabila, insa din punct de vedere neurologic mai aveam de investigat. Urma sa ajungem cu el la Bucuresti, insa pentru moment eram bucuroasa ca am ajuns acasa. Nici nu-mi imaginam ca inca nu se terminasera ghinioanele. Totul era pregatit pentru venirea bebelusului, care acum avea un nume, STEFAN-GABRIEL. Am avut grija de el pana a doua zi cand a venit medicul de familie sa-l consulte. Atunci a constatat cu stupoare ca Stefan avea temperatura 34°C. Ne-a trimis de urgenta la spitalul din oras (Adjud) pentru a fi ingrijit si supravegheat. De acolo ne-au trimis la spitalul din Focsani; acolo si-a revenit din hipotermie, insa a facut febra 38,6°C. Mai tarziu am fost informati ca problema reglarii temperaturii corpului vine de la hipotalamus si ca rezolvarea problemei vine odata cu vindecarea creierului. Cu foarte multe insistente am reusit sa ajungem la Bucuresti unde am fost preluati de un medic foarte bun care s-a ocupat de Stefan. A fost trimis la neurologie unde a facut o ecografie transfontanelara si a fost vazut de un medic recuperator. Concluzia a fost ca suferinta la nastere a fost foarte mare si inca era devreme sa ni se spuna cat si cum va fi afectat. De la varsta de 3 luni am mers cu Stefan la recuperare la Centrul de Recuperare Neuropsihomotorie N. Robanescu din Bucuresti si am continuat sa mergem la neurolog la consult. Pe la 5 luni am hotarat sa-i facem un RMN pentru a ne lamuri exact ce parte a creierului sau cat din creier era afectat. Rezultatul a fost unul socant. Eram constienta ca afectiunea e mare, dar nu chiar asa…materia alba a creierului mare era lichefiata aproape in totalitate. Socul a fost mai mare cand neurologul care il urmarea de la o luna ne-a zis ca nu se mai poate face nimic pentru el.

Din acel moment ne-am hotarat ca doctorita care ne-a nenorocit copilul si intreaga familie, sa nu scape nepedepsita. Asa ca am depus plagere la Colegiul Medicilor, insa raspunsul a fost unul favorabil ei.

Stefan are acum 2 ani si inca nu plange, nu rade, nu-si tine capul bine, nu sta in fund si nu vede, inca se afla la stadiul de 2-3 luni; nu face nimic din ce-ar face un copil la varsta lui. Mergem de mai bine de un an la recuperare iar progresele sunt foarte lente. Totusi incercam sa nu cedam si sa speram ca poate mai are o sansa sa-si revina. Vrem sa luptam pentru Stefan si ne dorim ca doctorita sa nu mai profeseze in spital pentru ca din cate am aflat ulterior nu este la prima abatere de acest gen.

Aceasta aste povestea mea si a lui Stefan. Nu vreau sa impresionez pe nimeni ci doar sa reusesc impreuna cu cei care vor sa ne ajute sa facem ca aceasta doctorita sa raspunda pentru faptele sale. Daca a mai avut cineva de suferit din cauza acestei doctorite (Cruceanu Carmen din Bacau) rog sa ma contacteze pe adresa de e-mail roxana_puscasu@yahoo.com.''

Si iata-l si pe Stefan.

Ii uram toate cele bune lui si parintilor lui.

Total mesaje: 125
S-a alaturat cu 8 an (i) in urma
Data 12:40 18-Jan-2011
Imi pare tare rau sa aud asa ceva.
Numai la noi in Romania se poate intampla asa ceva.
Iti doresc multa putere sa treci cu bine peste toate incercarile,si puiului tau sanatate si poate acolo sus cineva il iubeste si se va gasii in final o solutie pt recuperarea lui.
Sanatate si putere multa.
Total mesaje: 2
S-a alaturat cu 9 an (i) in urma
Data 13:31 18-Jan-2011
nu este al meu. este al unei prietene
Total mesaje: 289
S-a alaturat cu 9 an (i) in urma
Data 13:35 18-Jan-2011
Este cutremuratoare povestea ta.
Sper sa iti gasesti aliati si domnisoara doctor sa vada ca prostia se plateste !
Asta e culmea tupeului. Dupa ce ca e incompetenta, sa te scoata tot pe tine vinovata !!
Si asta dupa ce probabil te-au costat si o gramada de bani consultatiile in particular !
Incearca sa mediatizezi cazul tau cit mai mult, poate si in presa scrisa.
Macar sa se fereasca oamenii de ea si sa nu mai aduca necazuri si altora.
Sanatate si putere intregii familii va doresc, sa iasa adevarul la suprafata !
Total mesaje: 2
S-a alaturat cu 8 an (i) in urma
Data 21:06 18-Jan-2011
Sunt si eu mamica si pot spune ca de cand am acest bebelus efectiv am devenit foarte sensibila si efectiv imi dau lacrimile cand aud de un caz greu al unui bebelus. Cu toate incurajarile altor parinti, drama nu devine mai blanda, insa ce ar ajuta ar fi sa ne rugam ca acest copil sa se faca bine. Va doresc multa, multa forta si rabdare si sa speram ca intr-o buna zi totul va fi bine. bCat despre aceasta doctorita....ce sa spun...cu siguranta va raspunde, nimic nu ramane "nerasplatit" in viata


Continutul website-ului Imparte.ro poate fi preluat, prelucrat si redistribuit, pe alte cai decat cele puse la dispozitie in mod public, numai cu acordul Administratorului site-ului. Pentru solicitari in acest sens va rugam sa ne contactati pe adresa de e-mail admin@imparte.ro.

 
Soleil Roi Charity Gazduire.ro - Gazduire web, inregistrare domenii, VPS