Va povesteam acum cateva luni cum am ajuns sa o cunosc pe doamna Busuioc.

A fost una dintre acele intalniri care pur si simplu trebuiau sa se intample. Pe atunci, proiectul nostru capata contur, abia incepeam sa fim entuziasmati de rezultate, sa visam ca tot ceea ce facem chiar sa aiba o utilitate in offline si sa reusim sa aducem zambetul pe fata multor oameni cu probleme.

Intalnirea cu ea a fost pentru mine pur si simplu revelatoare. M-am lovit de un posibil viitor caz pe care aveam sa il inscriem ulterior pe site, atat de real si atat de dramatic in acelasi timp. Era atat de diferit de a vedea doar niste poze si a citi cererile de ajutor pe care le primeam pentru inscriere. De data asta, o aveam in fata mea, cu toata suferinta, problemele, foamea, si singuratatea ei.

Si cu toate acestea, la cei 90 si de ani, doamna Busuioc a reusit sa-mi faca fiecare dupa-amiaza in care o vizitam mai frumoasa. Cu o luciditate pe care rar o intalnesti la un om de o asemenea varsta, am vorbit de-a lungul timpului despre oameni, principii, familie, ce calitati trebuie sa aiba barbatul langa care alegi sa-ti petreci restul vietii, despre saloanele de manichiura de acum 50 de ani, cofetaria Capsa; a vrut sa ma tunda de cateva ori pentru ca “o femeie e eleganta cu parul scurt”. Am mancat impreuna iaurt si pepene si am incercat sa-i tin de urat cum am putut.

De Paste, ma gandeam sa-i fac o bucurie cat de mica, asa ca am “scos la iveala” spiritul creativ al echipei Imparte si ne-am pus pe pictat oua. O seara intreaga, pana tarziu, am incondeiat cu mult drag oua, ne-am muradrit de tempera, acuarele, lipici si am facut dezastru in tot biroul. Dar zambetul ei din acea seara a fost, cel putin pentru mine, unul dintre cele mai frumoase si emotionante lucruri care mi s-au intamplat in ultimul timp.

 Pe langa donatiile facute pe site, am primit si ajutor offline din partea oamenilor cu suflet mare. Cand zic suflet mare, ma refer la acei oameni care, indiferent de programul incarcat (pe care oricum toti il avem), de lipsa de timp, de rabdare sau de posibilitati, s-au implicat cu ce au putut pentru a o ajuta.

Povestea ei este una trista, dar frumoasa intr-un fel anume. Si cred ca au contat foarte mult orele petrecute cu ea, atentia pe care a primit-o din partea oamenilor, la fel sau poate uneori mai mult decat mancarea pe care i-o duceam.

Si da, povestile, triste dar frumoase intr-un fel, au un sfarsit. Asa s-a terminat si povestea Doamnei Busuioc. Simplu, la fel de simplu ca felul in care ne-am intalnit, a decis, acum cateva zile, ca e mai bine sa plece dintre noi.

Si ne-a lasat acea senzatie ca orice lucru se intampla cu un scop anume, ca niciodata nu ar trebui sa ne plangem prea mult de problemele pe care le avem, sa nu ne luam prea in serios, sa zambim, sa ne uitam mai des in jur pentru ca cineva, langa noi, poate chiar are nevoie de ajutor. Si e pacat sa nu vedem asta si sa nu facem ceva. Pentru ca asa se creeaza adevaratele legaturi umane si asa nu uitam sa fim Oameni.

Doamna Busuioc a fost primul om pe care noi, Imparte.ro, l-am ajutat, cu ajutorul vostru. Si va multumesc din suflet pentru acest lucru.