Savista din satul copilariei mele

Mai mult ca sigur fiecare sat isi are Nebunul sau. Savista din satul copilariei mele este Marita. Nu, nu e vorba de o femeie. Marita e un domn la vreo 40 de ani. De origine din partile Vasluiului, cu o lunga istorie prin satul vrancean, fara sa fie ruda cu nimeni de acolo. Cand merge, arunca picioarele cu strasnicie, in nadejdea de a le infige mai zdravan in pamant si a calca mai cu putere. In zadar. Mersu-i leganat da in vileag vreun defect din nastere.

Cu parul blond roscovan si asprimea trupului necizelat, Marita aduce a rus. Clopotarul satului il tine pe langa casa, sa-l ajute la treburile gospodaresti. Are odaita lui, intunecoasa si fara vreo soba care iarna sa sufle caldura asupra-i, un vechi chiler nefolosit. Cand e vremea buna, Marita sade la poarta, se ciorovaieste cu toti copiii din sat si primeste pomana trecatorilor milosi...

Si din pomana data, imparte cu toti. Intr-o zi, stand sfios pe un colt al bancii de la poarta casei, manca lacom dintr-o ceapa, un codru de paine si cateva bucati de slana, toate intinse maiestuos pe o bucata de hartie. Dar nu manca singur. Un dumicat el, unul catelul, flamand si el.

Soseste cu galagie mare, mereu impingand un carut de copii, cu o scandura in loc de cadru, pe care are cu grija asezate fotografii si flori. Gagaie ceva cu glasul lui aspru, speriat. Nu-l baga in seama nimeni, lumea il stie de nebun. Insa vorba lui, repetata, fara sa devina banala, e plina de insemnatate: "Vezi ce-i omul?"

Sursa foto: e-thor-carlson-fine-art.com