Evitarea nu e o solutie, ci mai curand un semn de intrebare

Aseara, dupa o furtuna zdravana in urbea noastra draga, obosita de aerul inchis al biroului, am decis sa plec spre casa. Balti imense si crengi rupte peste tot. Si un aer cald, inabusit. Se pare ca vijelia si-a facut de cap mai mult decat am perceput eu, tragand cu ochiul mirata, pe fereastra.

M-am oprit, desigur sa imi iau o paine. La iesire din magazin m-am intersectat insa cu lectia pe aceasta seara. Lectie neinvatata pana acum, desigur. Mai precis, m-am intalnit cu a mea colega. Colega care are masina si care si ea pleca spre casa. Locuieste la 5 minute departare de mine. M-a intrebat daca vreau sa ma lase undeva. Am spus “NU”. Un “NU” balbait. A urmat, neasteptatul "Esti sigura?". Raspund tot cu nu “NU”. La fel de incert. Am multumit si mi-am facut carare, cu greu, printre crengile umede, frante, de pe aleea spre metrou.

Intrebarea a revenit insa tumultos in gandurile mele, tinandu-ma ocupata pana am ajuns acasa. De ce? De ce am spus “Nu”, cand de fapt mi-ar fi prins bine sa fie “Da”? De ce am refuzat ceva ce in mod normal m-ar fi bucurat?

Raspunsul nu a intarziat sa apara. Doar salasluieste de mult in cotloanele mintii, asteptand sa fie scuturat de praf. Am spus “Nu” pentru ca am evitat sa petrec cinci minute alaturi de ea. Am evitat sa incerc sa port o conversatie cu ea si sa ma simt incomod. Incomod din cauza diferentei de pozitie, din cauza hainelor simple pe care le purtam.

Mereu am evitat ce m-a deranjat sau nu mi-a placut. Si nu am recunoscut mai niciodata adevaratele motive. Dar astfel de situatii repetate au construit totusi un raspuns, invatandu-ma ca evitarea nu e buna si nu e o solutie. Infruntarea temerilor e insa un pas spre eliminrea lor.